Program de Sală

O călătorie muzicală, vizuală și literară în epocile elisabetană și romantică

Lacrimi
Rătăcitor, Soartă
Somn, Vis, Moarte
Dor(ință)
Natură
Dragoste neîmplinită

Dowland – Flow my tears

Ștefănescu-Pătrașcu – Neliniște

Schubert – Lob der Tränen

RÂU DE LACRIMI

Râu de lacrimi, curgi din mine.

Sihastru-n veci să plâng aș vrea

Când mierla nopții-și cântă-a ei rușine,

Sihastru, lângă ea.

Stele, nu mai luminați,

Nu-i bezna îndeajuns de deasă:

Pe-acei care-și plâng soarta, rușinați,

Lumina îi apasă.

Și poate-n veci mă voi jeli,

Căci milă nu mai capăt;

Suspinul, plânsul, vaierul i-au pus

Oricărui farmec capăt.

De pe culmea fericirii

Am fost luat de soartă,

Durerea, spaima, jalea-mi sunt nădejdi

Și-orice nădejde-i moartă.

Umbre ce-n beznă locuiți

Lumina să n-o vreți!

Ferice-s cei din Iad – feriți

De-al lumii crunt dispreț.

LAUDĂ LACRIMILOR

(August Wilhelm Schlegel)

Blândă boare,

Zvon de floare,

Dor de primăvară, jun,

Gura pură

Ce vrea gură

Pe un legănat de sân,

Sau bea vinul

Din ciorchinul

Printre joc și cânturi smuls…

Astea-s, toate,

Voluptate,

Dar nu-s inimii de-ajuns.

Ci cu apă

Când i-adapă

Roua gingașei tristeți,

Ochii cată

Dintr-o dată

Spre cereștile fâneți.

O clipită

Fericită,

Și-orice dor e stins astfel!

Floarea-n ploaie

Se desfoaie,

Iar un suflet trist, la fel.

A pus oare

Dulci izvoare

Prometeu în lutul nost’?

Nu, ci lacrimi;

De-aia-n patimi

Și-n dureri ai adăpost!

Sunt izvoare

Foarte-amare

Pentru-un simț de pământean.

Da! Dar cură

Din strâmtură

Drept spre-al dragostei Ocean.

Lumea toată

Nemișcată

Stă în mâna Domnului,

Și-o-nvârtește

Morărește

Dorul viu din plânsul Lui.

Deci putința

Ca ființa

Să ți-o mântui de pământ

Este plânsul.

Întru dânsul

Simți al apei pântec sfânt.

Dowland – All ye, whom Love or Fortune

Ștefănescu-Pătrașcu – Exil interior

Schubert – Der Wanderer

VOI, CEI DE-AMOR, ORI DE NOROC TRĂDAȚI

Voi, cei de-amor, ori de noroc trădați,

Voi, ce visând alint, trăiți în chinuri,

Voi, cei ce veșnic, dar în van sperați,

Voi, cei sătui de cazne și suspinuri,

Jeliți și m-ascultați, biet om ce sunt,

Cum mă jelesc cu-al lebedei trist cânt.

Da, jalea, ce mă arde-n piept amarnic,

Și-arsura ce pe chip mi-așterne jale,

Îmi cer să plâng, tirane – dar zadarnic,

Eu lacrimilor nu le voi da cale.

Eu când suspin, oftez sau plâng, m-ascund.

Tristețea-mi n-are leac, nici jalea-mi fund.

RĂTĂCITORUL

(Georg Philipp Schmidt von Lübeck)

Sosesc din munți, în pas agale,

Strigat de val, strigat de vale.

Mă vântur, trist, de ici, colò,

Și-oftarea-ntreabă: „Încotro?”

Ce rece-mi pare-aici la soare…

Bobocii-s veștezi, viața moare,

Și-un zgomot surd e acest grai.

Străin voi fi pe orice plai.

Unde-mi ești tu, promis Ținut

Cătat, zvonit, dar neștiut,

Tu, țară verde de speranță,

În care roza mea se-nalță?

Unde-am să-mi văd visu-mplinit?

Unde-o să-nvie ce-a murit?

Pământul unde-i limba mea

Și aflu tot ce-aș putea vrea?

Mă vântur trist, de ici, colò,

Și-oftarea-ntreabă: „Încotro?”

„Norocul”, un ecou răspunde,

„E unde nu ești, iată unde!”

Dowland – Come, heavy Sleep

Ștefănescu-Pătrașcu – Vis

Schubert – Erlkönig

VINO, GREU SOMN

Vino, greu somn, vino s-așterni morțiu

Peste-ochii-mi plânși, prăpăstii pe-al meu chip.

Căci plânsul lor mă-năbușă de viu,

Străpuns de jale-n piept, suspin și țip.

Ia-mi sufletul căznit și ros. Îmi pare

Că dacă nu-l iei tu, e viu, dar moare.

Vin’, chip al tihnei, umbră-a Morții mele,

Și fiu al beznei Sale, vin’ cu Ea,

Și descântați din pieptul meu, rebele,

Nălucile ce sparie mintea mea.

Vino, căci mor de viu! Ori vii odată

Până n-adorm de tot, ori niciodată!

Regele ielelor

(Johann Wolfgang von Goethe)

Cine, prin vânt, vine noaptea târziu?

Vine călare un om cu-al său fiu,

Zdravăn strângându-și copilul în brață,

Frig să nu-i fie, nimic să nu pață.

– Ce-ți ascunzi, fiule, fața speriată?

– Nu vezi că-i Regele ielelor, tată?

El e. Îl văd… cu coroană, suită…

– Fiule, nu-i. E doar ceață-ndesită.

„Vino, copilule, vino cu mine.

Am să mă joc multe jocuri cu tine.

Te-așteaptă mama, cu straie-aurii,

Țărmuri de flori cu culorile vii…”

– Tată, vai, tată, n-auzi ce-mi promite

Regele ielelor mie-n șoptite?

– Nu, fiul meu. E doar vântul ce bate

Printre mormane de frunze uscate.

„N-ai vrea, copile, cu mine să vii?

Fiicele mele te-așteaptă, să știi!

Noaptea țin horă fiícele mele,

Prinde-te-n joacă și-n cântec cu ele…”

– Au nu vezi fiicele regelui tată?

În locu-acela din beznă sunt, iată!

– Fiule, fiule, da, pot zări:

Sălcii-s, bătrâne, ce par cenușii.

„Eu te iubesc. Chipul tău mă vrăjește,

Dacă nu vii, te voi smulge hoțește!”

– Regele ielelor, iată, mă-nșfacă!

Tată, mă doare ce vrea să îmi facă!

Tatăl dă pinteni atunci bidiviului,

Groază fiindu-i de geamătul fiului.

Dar când ajunge la Curte-n sfârșit, Trupul ce-n brațe-l ținea a pierit.

Dowland – Come again

Ștefănescu-Pătrașcu – Kapsberger în junglă

Schubert – Sehnsucht

VINO iar

Vino iar,

Iubirea mea te cheamă

Să-mi dăruiești iar har,

Să uiți de orice teamă;

Și-uniți într-unul să luăm iarăși parte

La văz, auz, atins, sărut și moarte.

Vino iar,

Alină al meu plâns,

Și-al tău dispreț amar.

O umbră am ajuns,

Jelesc, și plâng, suspin, leșin și mor,

Îndurerat cumplit și ros de dor.

Noaptea toată,

În loc de somn, sub pleoape

Am numai vis și ape;

Și-am inima-ntristată

Căci văd pe alții huzurind în rod,

Iar eu culeg numai prăpăd.

Ziua-ntreagă,

Soarele-atât de dârz e,

Că hrana mea o-ntârzie,

Uscându-mă de vlagă:

Și-al ei surâs primăvăriu mă-ncântă,

Dar vine iarna, când se-ncruntă.

Veșnic vie

I-ardenta mea credință.

Dar dânsa cu priință

În veci nu va să-mi fie.

Are-ochi de foc, și inima de piatră,

De plâns și-ardoare nu-i mișcată.

Blândule-Amor,

De-o săgetezi, de-a dreptul,

Nu-i vei străpunge pieptul!

Eu mai sfredelitor,

Am plâns și am oftat, decât săgeata,

Dar ea mi-a râs în nas, înfumurata.

tânjet

(Friedrich von Schiller)

De-aș găsi un drum ce iese

Din aceste văi adânci,

Unde-i frig și-s cețuri dese,

Fericit aș fi atunci!

Văd coline mândre-n zare,

Tinere și verzi mereu!

De-aș avea arípi, să zboare,

Aș zbura în zări și eu!

Dulcile-armonii celeste

În auz mereu le am,

Vânturi line-mi dau de veste

Că-ntr-acolo e balsam.

Prin frunzișu-nchis văd roade

Rumeninde ca un foc.

Iarna n-are cum să prade

Florile acelui loc.

Ce plăcut e-n veci la soare

Să te plimbi pe culmi, hai-hui!

Nicăieri așa răcoare

Cum e sus acolo nu-i.

Ci-ntre noi un râu se-ntinde

Și se-nalță, furios.

Valurile lui muginde

Sufletu-mi întorc pe dos.

Văd c-o luntre-n val se zbate,

Însă vai, n-are luntraș!

Totuși, pânzele-s urcate,

Urcă, dară, mintenaș!

Îndrăznește și te-ncrede

Zeii nu dau cu-mprumut!

Prin minuni poți doar purcede

Spre-al minunilor ținut.

Dowland – Clear or cloudy

Ștefănescu-Pătrașcu – Red & Blue

Schubert – An den Mond

e dulce ea

E dulce ea, cum dulce e Prier,

Fie posac ori blând, ploios ori clar;

Zâmbește suav, ca mătăsosul cer

Peste covorul ierbii, în Florar;

Precum privighetoarea ea cuvântă:

Văzând frumosul, tot a jale cântă.

De-un farmec viu, cum Iunie mai e doară,

Când glie și copaci se-mbracă-n glorie,

Iubirea ei, ca zilele de vară,

Umbrită-ades de-ai bănuielii nori e!

Ca norii, când cu vipia se ciorovăie,

Ea fulgeră, când crede, însă șovăie.

Tu, Primăvară, care naști și crești

Și flori, și iarbă bună, dar și rea,

Iar tot ce ți se pare bun, sădești,

Din întâmplare sau din voia ta:

Tu peste flori și iarba bună plouă,

Iar peste ce e rău nu da nici rouă.

către lună

(Ludwig Heinrich Christoph Hölty)

Cerne argint, iubită lună, cerne,

Prin verdele făget,

În care-un vis etern sub ochi mi-așterne

Năluci plutind încet.

Dă-ți vălul jos, arată-mi sfânt lăcașul

În care mândra-mi sta

Când vrea-ntre fagi și tei să uite-orașul

Cu străluceala sa!

Dă-ți vălul jos, să venerez desișul

Care-i dădea răcoare,

Să-ntind ghirlande peste luminișul

Unde-asculta izvoare.

Apoi, luând vălul tău de nouri iarăși,

Jelește-mă, iubito,

Cum plânge-oricine pierde de tovarăș

Pe fata ce-a iubit-o.

Dowland – Now, O now, I needs must part

Ștefănescu-Pătrașcu – Liniște

Schubert – Der Müller und der Bach

PLEC, DAR VAI, PLECÂND, EU SIMT…

Plec, dar vai, plecând, eu simt

C-am să pier de dor, căci mie

Dorul nu mi-e spre alint,

Iar ce-a fost alint nu-nvie.

Vreau amor, cât viu mai sunt.

Dar amorul e nădejde –

Deznădejdea arătând

Că, sfâșiat, el nu iubește.

Deznădejdea m-a gonit,

Urâcioasa Deznădejde,

Dacă simți că te-am jignit,

Ea-i aceea ce jignește.

Nu-i văd lumii niciun rost,

Rostul ei s-a stins, ca mine!

Dragoste doar mi-ai fost,

Cel cândva-ndrăgit de tine.

De las chipul tău, deși

Las cu el orice-ncântare –

Dragostea-mi nu va muri

Pân’ ce trupul meu nu moare.

Deznădejdea m-a gonit,

Urâcioasa Deznădejde,

Dacă simți că te-am jignit,

Ea-i aceea ce jignește.

Voi muri-n iubirea ta,

Dacă nu mă-ntorc, iubito.

Să nu plângi, căci viața mea

Toată mi-ai fi-nveselit-o.

Plec, dar simt, plecând, că pier,

Pentru că-mi vei fi departe,

Iată, mint – fiindcă disper –

Eu, cinstit și-n trai, și-n moarte!

Morarul și Pârâul

(Wilhelm Müller)

Morarul

Oriunde sunt inimi

Roase de amor,

Crinii se usucă

În culcușul lor.

Luna plină chipul

Și-l ascunde-n nori,

Să nu-i vadă plânsul

Cei ce-s muritori.

Îngerii, cu ochii

Strâns închiși suspină

Și plângând, prin cântec,

Sufletu-și alină.

Pârâul

Dar când de sub jugul

Jalei se revoltă,

Dragostea aprinde

Altă stea pe boltă.

Pe-nghimpații lujeri

Se ivesc trei creștete

De roș-albe roze

Niciodată veștede.

Și-îngerii tăindu-și

Aripile-n zouri,

Pe pământ scoboară

Zi de zi, din nouri.